Dacă anii ar putea fugi înapoi, să înghită zilele, care să desfășoare orele în minute, despicate în secunde, și dacă toate ar putea povesti, s-ar opri acolo, în apartamentul lui de la etajul șapte, unde nevastă-sa trebăluia prin bucătărie, iar aromele de mâncare gătită șerpuiau până în camera unde se auzea pe fundal televizorul. Pe covor erau împrăștiate piese de lego. Îl ajuta pe băiat să facă un oraș. O proiecție a orașului-junglă în care a rătăcit după aceea pe străzi ani la rând, o premoniție despre orașul-iad care l-a înghițit făcându-l captiv ca într-o închisoare. Orașul bolnav, plin de oameni care se târau, păduchioși, zdrențuiți, printre oameni grăbiți și pasivi. Orașul care nu l-a lăsat să moară când dormea ca un animal pe gurile aburinde de canal, iarna, dar nici nu l-a iubit când era lovit în coaste în timp ce dormea prin scara vreunui bloc. Orașul care a asistat la căderea lui pe scara valorilor umane, de la inginer electronist la stadiul de cerșetor, lovit, scuipat și alungat. Orașul-balenă, în burta căreia a găsit adăpost, a fost despăduchiat și a dormit la căldură, pe un pat. Orașul din care, dacă ar putea, ar fi ieșit demult; dar n-a avut destul curaj.

Dacă ar vrea să uite ceva din viață, ar fi atât de multe, încât i-ar trebui vagoane pentru spațiul de arhivare. Vagoane de durere, umilință, bătăi, insulte, vagoane de jeg, mizerie și duhoare. Erau prea multe trăiri, nu putea fi acela sfârșitul!