Cântecelele mușcătoare ale Monei Banu se bucură de succes în lumea culturii alternative. Ar trebui să fie fericită. Dar nu e. Cadențele ironice, insinuante, impertinente ale vocii ei se transformă, treptat, într-o legănare melancolică, tristă. O suferință mută iese treptat la iveală din felul în care se prostește și se alintă, parcă auto-hipnotizată, uneori în proză, alteori într-un fel de free rhyming.

Să fie vorba despre regretul după vremurile de aur ale Parazitului prietenos? Sau după prietenia cu Vlad Lupu, destrămată când soțul ei, politologul de faimă internațională Dan Vidal, a luat locul acestuia în fruntea unui institut ce investighează crimele trecutului? Sau despre descoperirea, făcută cu ocazia înmormântării tatălui ei, că în cavoul familiei se ascund rămășițele pământești ale unui necunoscut (și, în plus, se pare că numai complicatul și dificilul Vlad o poate ajuta să afle adevărul)?

Sau, poate, o taină și mai dureroasă se află acolo, în adânc?…